22 – Minuni

La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!“ Şi a fost lumină.

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s’a făcut astfel un suflet viu.

Faraon a zis lui Iosif: „Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tîlmăci; şi am aflat că tu tîlmăceşti un vis, îndată dupăce l-ai auzit.“ Iosif a răspuns lui Faraon: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon!“

Îngerul Domnului i S’a arătat într’o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s’a uitat; şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată, şi pentru ce nu se mistuie rugul.“ Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: „Moise! Moise!“ El a răspuns: „Iată-mă!“ Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pămînt sfînt.“

Domnul i-a zis: «Ce ai în mînă?» El a răspuns: «Un toiag.» Domnul a zis: «Aruncă-l la pămînt.» El l-a aruncat la pămînt, şi toiagul s’a prefăcut într’un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: «Întinde-ţi mîna, şi apucă-l de coadă.» El a întins mîna şi l-a apucat; şi şarpele s’a prefăcut iarăş într-un toiag în mîna lui. «Iată», a zis Domnul, «ce vei face, ca să creadă că ţi s’a arătat Domnul, Dumnezeul părinţilor lor: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.»

Domnul i-a mai zis: «Bagă-ţi mîna în sîn.» El şi-a băgat mîna în sîn; apoi a scos-o, şi iată că mîna i se acoperise de lepră, şi se făcuse albă ca zăpada. Domnul a zis: «Bagă-ţi din nou mîna în sîn.» El şi-a băgat din nou mîna în sîn; apoi a scos-o din sîn; şi iată că mîna se făcuse iarăş cum era carnea lui. «Dacă nu te vor crede,»a zis Domnul, «şi nu vor asculta de glasul celui dintîi semn, vor crede glasul celui de al doilea semn. Dacă nu vor crede nici aceste două semne, şi nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din rîu, şi s’o torni pe pămînt; şi apa, pe care o vei lua din rîu, se va preface în sînge pe pămînt.“

Aaron a istorisit toate cuvintele pe cari le spusese Domnul lui Moise; şi Moise a făcut semnele înaintea poporului. Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţa; şi s’au plecat şi s’au aruncat cu faţa la pămînt.

Eu voi împietri inima lui Faraon, şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.

„Dacă vă va vorbi Faraon, şi vă va zice: «Faceţi o minune!» să zici lui Aaron: «Ia-ţi toiagul, şi aruncă-l înaintea lui Faraon. Şi toiagul se va preface într’un şarpe.“ Moise şi Aaron s’au dus la Faraon, şi au făcut cum poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s’a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Toţi şi-au aruncat toiegele, şi s’au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor.

Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul, şi a lovit apele rîului, subt ochii lui Faraon şi subt ochii slujitorilor lui; şi toate apele rîului s’au prefăcut în sînge. Peştii din rîu au pierit, rîul s’a împuţit, aşa că Egiptenii nu mai puteau să bea apa rîului, şi a fost sînge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s’a împietrit, şi n’a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s’a întors dela rîu, şi s’a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri.

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon, şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea ţării tale. Rîul va mişuna de broaşte; ele se vor sui, şi vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit şi în patul tău, în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în cuptoarele şi în postăvile de frămîntat pînea. Ba încă broaştele se vor sui şi pe tine, pe poporul tău, şi pe toţi slujitorii tăi.“ Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Întinde-ţi mîna cu toiagul peste rîuri, peste pîraie şi peste iazuri, şi scoate broaşte din ele peste ţara Egiptului!“ Aaron şi-a întins mîna peste apele Egiptului; şi au ieşit broaştele şi au acoperit ţara Egiptului. Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată ţara Egiptului.

Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Intinde’ţi toiagul, şi loveşte ţărîna pămîntului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului.“ Aşa au făcut. Aaron şi-a întins mîna cu toiagul, şi a lovit ţărîna pămîntului; şi s’a prefăcut în păduchi pe toţi oamenii şi pe toate dobitoacele. Toată ţărîna pămîntului s’a prefăcut în păduchi, în toată ţara Egiptului. Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor; dar n’au putut. Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace. Şi vrăjitorii au zis lui Faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!“ Dar inima lui Faraon s’a împietrit, şi n’a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.

Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis de dimineaţă, şi du-te înaintea lui Faraon, cînd are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: «Aşa vorbeşte Domnul: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimet muşte cîneşti împotriva ta, împotriva slijitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele Egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pămîntul va fi acoperit de ele. Dar, în ziua aceea voi deosebi ţinutul Gosen, unde locueşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentruca să cunoşti că Eu, Domnul, sînt în mijlocul ţinutului acestuia. Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mîne.“ Domnul a făcut aşa. A venit un roi de muşte cîneşti în casa lui Faraon şi a slujitorilor lui, şi toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte cîneşti.

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon, şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul Evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să-l laşi să plece, şi dacă-l mai opreşti, iată, mîna Domnului va fi peste turmele tale de pe cîmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi; şi anume va fi o ciumă foarte mare. Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele Egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.“ Domnul a hotărît vremea, şi a zis: „Mîne, va face Domnul lucrul acesta în ţară.“ Şi Domnul a făcut aşa, chiar de a doua zi. Toate turmele Egiptenilor au perit, dar n’a perit nici o vită din turmele copiilor lui Israel. Faraon a trimes să vadă ce se întîmplase: şi iată că nici o vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui Faraon s’a împietrit, şi n’a lăsat pe popor să plece.

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mînile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s’o arunce spre cer, subt ochii lui Faraon. Ea se va preface într’o ţărînă, care va acoperi toată ţara Egiptului; şi va da naştere, în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte beşici ferbinţi.“ Ei au luat cenuşă din cuptor, şi s’au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte beşici ferbinţi. Vrăjitorii nu s’au putut arăta înaintea lui Moise, din pricina bubelor; căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi Egiptenii.“ Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n’a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise.

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mîna spre cer; şi are să bată piatra în toată ţara Egiptului pe oameni, pe vite, şi pe toată iarba de pe cîmp în ţara Egiptului!“ Moise şi-a întins toiagul spre cer; şi Domnul a trimes tunete şi piatră, de cădea foc pe pămînt. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului. A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încît nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de cînd este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe cîmp, dela oameni pînă la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe cîmp, şi a frînt toţi copacii de pe cîmp. Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n’a bătut piatra, Faraon a trimes să cheme pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: „De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu sîntem vinovaţi.

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mîna peste ţara Egiptului, ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului, şi să mănînce toată iarba pămîntului, tot ce a lăsat piatra.“ Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului; şi Domnul a făcut să sufle un vînt dinspre răsărit peste ţară toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vîntul dinspre răsărit adusese lăcustele. Lăcustele au venit peste ţara Egiptului, şi s’au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atît de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată faţa pămîntului, de nu se mai vedea pămîntul; au mîncat toată iarba depe pămînt şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n’a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe cîmp, în toată ţara Egiptului. Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron, şi a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru, şi împotriva voastră.

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mîna spre cer, şi va fi întunerec peste ţara Egiptului, aşa de întunerec de să se poată pipăi.“ Moise şi-a întins mîna spre cer; şi a fost întunerec besnă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s’a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină.

La miezul-nopţii, Domnul a lovit pe toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, dela întîiul-născut al lui Faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, pînă la întîiul-născut al celui închis în temniţă, şi pînă la toţi întîii-născuţi ai dobitoacelor. Faraon s’a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi Egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. În aceeaş noapte Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă să slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă, şi binecuvîntaţi-mă.“ Egiptenii zoreau poporul, şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: „Altfel, toţi vom pieri.“

Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul, şi a mers înapoia lor, şi stîlpul de nor care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul, şi a stat înapoia lor. El s’a aşezat între tabăra Egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s’au apropiat una de alta. Moise şi-a întins mîna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr’un vînt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s’au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stînga lor. Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui Faraon, carăle şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stîlpul de foc şi de nor, S’a uitat spre tabăra Egiptenilor, şi a aruncat învălmăşala în tabăra Egiptenilor. A scos roatele carălor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva Egiptenilor.“ Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mîna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste Egipteni, peste carăle lor şi peste călăreţii lor.“ Moise şi-a întins mîna spre mare. Şi în spre dimineaţă, marea şi-a luat iarăş repeziciunea cursului, şi la apropierea ei Egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe Egipteni în mijlocul mării. Apele s’au întors, şi au acoperit carăle, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, cari intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n’a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stînga lor.

El a zis: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu cari am lovit pe Egipteni; căci Eu sînt Domnul, care te vindecă.“

Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Cînd va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într’o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis.

atît este de adevărat că toţi ceice au văzut cu ochii lor slava Mea, şi minunile pe cari le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuş M’au ispitit de zece ori acum, şi n’au ascultat glasul Meu,

Voi v’aţi apropiat şi aţi stătut la poalele muntelui. Muntele era aprins, şi flacările se ridicau pînă în inima cerului. Era întunerec, nori şi negură deasă. Şi Domnul v’a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n’aţi văzut nici un chip, ci aţi auzit doar un glas. El Şi-a vestit legămîntul Său, pe care v’a poruncit să-l păziţi, cele zece porunci; şi le-a scris pe două table de piatră.

A fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? A fost vreodată vreun dumnezeu care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni şi lupte, cu mînă tare şi braţ întins, şi cu minuni înfricoşate, cum a făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt şi subt ochii voştri?

Domnul a făcut, subt ochii noştri, minuni şi semne mari şi nenorocite împotriva Egiptului, împotriva lui Faraon şi împotriva întregei lui case;

Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimete niciuna din acele molime rele din Egipt pe cari le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi ceice te urăsc.

adu-ţi aminte de marile încercări pe cari ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mîna tare şi de braţul întins, cu cari te-a scos Domnul, Dumnezeul tău. Aşa va face Domnul, Dumnezeul tău, tuturor popoarelor de cari te temi.

Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n’o cunoşteai şi nici părinţii tăi n’o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pîne, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul. Haina nu ţi s’a învechit pe tine, şi nici nu ţi s’au umflat picioarele, în timpul acestor patruzeci de ani.

În Israel nu s’a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe cari a trimes Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregei ţări, şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe cari le-a făcut Moise cu mînă tare înaintea întregului Israel.

Poporul a ieşit din corturi, ca să treacă Iordanul, şi preoţii cari duceau chivotul legămîntului au pornit înaintea poporului. Cînd preoţii, cari duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi cînd li s’au muiat picioarele în marginea apei, – căci Iordanul se varsă peste toate malurile lui în tot timpul secerişului, – apele cari se pogoară din sus s’au oprit, şi s’au înălţat grămadă, la o foarte mare depărtare de lîngă cetatea Adam, care este lîngă Ţartan; iar cele ce se pogorau spre marea cîmpiei, care este marea Sărată, s’au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului. Preoţii cari duceau chivotul legămîntului Domnului s’au oprit pe uscat, în mijlocul Iordanului, în timp ce tot Israelul trecea pe uscat, pînă a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul.

În ziua a şaptea, s’au sculat în zorii zilei, şi au înconjurat în acelaş fel cetatea de şapte ori; aceasta a fost singura zi cînd au înconjurat cetatea de şapte ori. A şaptea oară, pe cînd preoţii sunau din trîmbiţe, Iosua a zis poporului: „Strigaţi, căci Domnul v’a dat cetatea în mînă! Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea şi tot ce se află în ea; dar să lăsaţi cu viaţă pe curva Rahav şi pe toţi cei ce vor fi cu ea în casă, pentrucă a ascuns pe solii pe cari-i trimeseserăm noi. Feriţi-vă numai de ceeace va fi dat spre nimicire; căci dacă veţi lua ceva din ceeace va fi dat spre nimicire, veţi face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire şi o veţi nenoroci. Tot argintul şi tot aurul, toate lucrurile de aramă şi de fer, să fie închinate Domnului, şi să intre în vistieria Domnului.“ Poporul a scos strigăte, şi preoţii au sunat din trîmbiţe. Cînd a auzit poporul sunetul trîmbiţei, a strigat tare, şi zidul s’a prăbuşit; poporul s’a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mîna pe cetate,

Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua cînd a dat Domnul pe Amoriţi în mînile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel:„Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului,Şi tu, lună, asupra văii Aialonului!“ Şi soarele s’a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul,Pînă ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui.Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului?Soarele s’a oprit în mijlocul cerului, şi nu s’a grăbit să apună, aproape o zi întreagă.

Samson s’a pogorît împreună cu tatăl său şi cu mama sa la Timna. Cînd au ajuns la viile din Timna, iată că i-a ieşit înainte un leu tînăr mugind. Duhul Domnului a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mînă, Samson a sfîşiat pe leu cum se sfîşie un ied. N’a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse.

Şi Samson a îmbrăţişat amîndoi stîlpii dela mijloc pe cari se sprijinea casa, şi s’a rezemat de ei; unul era la dreapta lui, şi altul la stînga. Samson a zis: „Să mor împreună cu Filistenii!“ S’a plecat cu toată puterea, şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo. Cei pe cari i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decît cei pe cari-i omorîse în timpul vieţii.

După ce au pus mîna pe chivotul lui Dumnezeu, Filistenii l-au dus în casa lui Dagon şi l-au aşezat lîngă Dagon. A doua zi, Asdodenii, cari se sculaseră dis de dimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pămînt, înaintea chivotului Domnului. Au luat pe Dagon, şi l-au pus înapoi la locul lui. Şi a doua zi, sculîndu-se disdedimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pămînt, înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon şi cele două mîni ale lui erau tăiate pe prag, şi nu-i rămăsese decît trunchiul.

Mîna Domnului a apăsat asupra celor din Asdod, şi i-a pustiit; i-a lovit cu bube la şezut, atît în Asdod cît şi în ţinutul lui. Cînd au văzut că aşa stau lucrurile, oamenii din Asdod au zis: „Chivotul Dumnezeului lui Israel să nu rămînă la noi, căci mîna Lui apasă asupra noastră şi asupra lui Dagon, dumnezeul nostru.“ Şi au trimes şi au adunat la ei pe toţi domnitorii Filistenilor, şi au zis: „Ce să facem cu chivotul Dumnezeului lui Israel?“ Domnitorii au răspuns: „Să se ducă la Gat chivotul Dumnezeului lui Israel.“ Şi au adus acolo chivotul Dumnezeului lui Israel.“ Dar după ce a fost dus acolo, mîna Domnului a apăsat asupra cetăţii, şi a fost o mare groază; a lovit pe oamenii cetăţii dela mic pînă la mare, şi au avut o spuzenie de bube la şezut. Atunci au trimes chivotul lui Dumnezeu la Ecron. Cînd a intrat chivotul lui Dumnezeu în Ecron, Ecroniţii au strigat: „Au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel, ca să ne omoare, pe noi şi poporul nostru.“ Şi au trimes şi au strîns pe toţi domnitorii Filistenilor, şi au zis: „Trimeteţi înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel; să se întoarcă la locul lui, ca să nu ne omoare, pe noi şi poporul nostru.“ Căci în toată cetatea era o groază de moarte, şi mîna lui Dumnezeu apăsa cu putere. Oamenii cari nu mureau, erau loviţi cu bube la şezut, şi ţipetele cetăţii se înălţau pînă la cer.

Domnul a lovit pe oamenii din Bet-Şemeş, cînd s’au uitat în chivotul Domnului; a lovit (cincizeci de mii) şapte zeci de oameni din popor. Şi poporul a plîns, pentrucă Domnul îl lovise cu o mare urgie. Oamenii din Bet-Şemeş au zis: „Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfînt? Şi la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează dela noi?“

David a zis lui Saul: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi cînd un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam, şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam, şi-l omoram. Aşa a doborît robul tău leul şi ursul; şi cu Filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărît oştirea Dumnezeului celui viu.“ David a mai zis: „Domnul, care m’a izbăvit din ghiara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mîna acestui Filistean.“ Şi Saul a zis lui David: „Du-te, şi Domnul să fie cu tine!“

David a zis Filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărît-o. Astăzi Domnul te va da în mînile mele, te voi doborî, şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stîrvurile taberii Filstenilor păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului. Şi tot pămîntul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mîntueşte nici prin sabie nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mînile noastre.“ Îndată ce Filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe cîmpul de bătaie înaintea Filisteanului. Şi-a vîrît mîna în traistă, a luat o piatră, şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe Filistean în frunte, şi piatra a intrat în fruntea Filisteanului, care a căzut cu faţa la pămînt. Astfel, cu o praştie şi cu o piatră, David a fost mai tare decît Filisteanul; l-a trîntit la pămînt şi l-a omorît, fără să aibă sabie în mînă. A alergat, s’a oprit lîngă Filistean, i-a luat sabia, pe care i-a scos-o din teacă, l-a omorît şi i-a tăiat capul.Filistenii, cînd au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă.

Cînd au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mîna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentrucă erau să-l răstoarne boii. Domnul S’a aprins de mînie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, şi a murit acolo lîngă chivotul lui Dumnezeu.

Ilie, Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sînt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decît după cuvîntul meu.“

Şi ea a răspuns: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n’am nimic copt, n’am decît un pumn de făină într’o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior. Şi iată, strîng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine şi pentru fiul meu: vom mînca şi apoi vom muri.“ Ilie i-a zis: „Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis. Numai, pregăteşte-mi întîi mie cu untdelemnul şi făina aceea o mică turtă, şi adu-mi-o; pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău. Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, pînă în ziua cînd va da Domnul ploaie pe faţa pămîntului.“ Ea s’a dus, şi a făcut după cuvîntul lui Ilie. Şi multă veme a avut ce să mănînce, ea şi familia ei, şi Ilie. Făina din oală n’a scăzut, şi untdelemnul din ulcior nu s’a împuţinat, după cuvîntul pe care-l rostise Domnul prin Ilie.

După aceea, fiul femeii, stăpîna casei, s’a îmbolnăvit. Şi boala lui a fost atît de cumplită încît n’a mai rămas suflare în el. Femeia a zis atunci lui Ilie: „Ce am eu a face cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine doar ca să aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea, şi să-mi omori astfel fiul?“ El i-a răspuns: „Dă-mi încoace pe fiul tău.“ Şi l-a luat dela sînul femeii, l-a suit în odaia de sus unde locuia el, şi l-a culcat pe patul lui. Apoi a chemat pe Domnul, şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, oare atît de mult să mîhneşti Tu chiar pe văduva aceasta, la care am fost primit ca oaspete, încît să-i omori fiul?“ Şi s’a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul, şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!“ Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s’a întors în el, şi a înviat. Ilie a luat copilul, l-a pogorît jos în casă din odaia de sus, şi l-a dat mamei sale. Şi Ilie a zis: „Iată, fiul tău este viu.“ Şi femeia a zis lui Ilie: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu, şi cuvîntul Domnului în gura ta este adevăr!“

şi a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un şanţ, în care încăpeau două măsuri de sămînţă. A aşezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăţi, şi l-a puse pe lemne. Apoi a zis: „Umpleţi patru vedre cu apă, şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne.“ Şi au făcut aşa. Apoi a zis: „Mai faceţi lucrul acesta odată.“ Şi l-au făcut încă odată. Apoi a zis: „Mai faceţi-l şi a treia oară.“ Şi l-au făcut şi a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, şi au umplut cu apă şi şanţul. În clipa cînd se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s’a apropiat şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sînt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentruca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!“ Atunci a căzut foc dela Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pămîntul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Cînd a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pămînt, şi au zis: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“

Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul, şi a lovit cu ea apele, cari s’au despărţit într’o parte şi într’alta, şi au trecut amîndoi pe uscat.

Pe cînd mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s’a înălţat la cer într’un vîrtej de vînt. Elisei se uita şi striga: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Apucîndu-şi hainele, le-a sfîşiat în două bucăţi, şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s’a întors, şi s’a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, cari s’au despărţit într’o parte şi în alta, şi Elisei a trecut.

De acolo s’a suit la Betel. Şi pe cînd mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate, şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“ El s’a întors să-i privească, şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfîşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.

Elisei i-a zis: „Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai acasă?“ Ea a răspuns: „Roaba ta n’are acasă decît un vas cu untdelemn. Şi el a zis: „Du-te de cere vase de afară dela toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Cînd te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase, şi pune deoparte pe cele pline.“ Atunci ea a plecat dela el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din untdelemn în ele. Cînd s’au umplut vasele, ea a zis fiului său: „Mai dă-mi un vas.“ Dar el i-a răspuns: „Nu mai este niciun vas.“ Şi n’a mai curs untdelemn. Ea s’a dus de a spus omului lui Dumnezeu lucrul acesta. Şi el a zis: „Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămînea, vei trăi tu şi fiii tăi.“

Cînd a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui. Elisei a intrat şi a închis uşa după ei amîndoi, şi s’a rugat Domnului. S’a suit, şi s’a culcat pe copil; şi-a pus gura pe gura lui, ochii lui pe ochii lui, mînile lui pe mînile lui, şi s’a întins peste el. Şi trupul copilului s’a încălzit. Elisei a plecat, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s’a suit iarăş şi s’a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori, şi a deschis ochii.

Au dat oamenilor acelora să mănînce. Dar, cum au mîncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!“ Şi n’au putut să mănînce. Elisei a zis: „Luaţi făină.“ A aruncat făină în oală, şi a zis: „Dă oamenilor acestora să mănînce.“ Şi nu mai era nimic vătămător în oală. A venit un om din Baal-Şalişa. A adus pîne din cele dintîi roade omului lui Dumnezeu, şi anume douăzeci de pîni de orz, şi spice noi în sac. Elisei a zis: „Dă oamenilor acestora să mănînce.“ Slujitorul său a răspuns: „Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?“ Dar Elisei a zis: „Dă oamenilor să mănînce; căci aşa vorbeşte Domnul: «Vor mînca, şi va mai rămînea.“ Atunci le-a pus pînile înainte; şi au mîncat şi le-a mai şi rămas, după cuvîntul Domnului.

Elisei a trimes să-i spună printr’un sol: „Du-te, şi scaldă-te de şapte ori în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă, şi vei fi curat.“ Naaman s’a mîniat, şi a plecat, zicînd: „Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuş, va chema Numele Domnului, Dumnezeului lui, îşi va duce mîna pe locul rănii, şi va vindeca lepra. Nu sînt oare rîurile Damascului, Abana şi Parpar, mai bune decît toate apele lui Israel? N’aş fi putut oare să mă spăl în ele şi să mă fac curat?“ Şi s’a întors şi a plecat plin de mînie. Dar slujitorii lui s’au apropiat să-i vorbească, şi au zis: „Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atît mai mult trebuie să faci ce ţi-a spus: „Scaldă-te, şi vei fi curat.“ S’a pogorît atunci şi s’a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvîntul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui s’a făcut iarăş cum este carnea unui copilaş, şi s’a curăţit.

Şi pe cînd tăia unul din ei o bîrnă, a căzut ferul dela secure în apă. El a strigat: „Ah! domnul meu, era împrumutat!“ Omul lui Dumnezeu a zis: „Unde a căzut?“ Şi i-a arătat locul. Atunci Elisei a tăiat o bucată de lemn, a aruncat-o în locul acela, şi ferul dela secure a plutit pe apă. Apoi a zis: „Ridică-l!“ Şi a întins mîna, şi l-a luat.

Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într’un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc.“ Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lîngă locul acela, căci acolo sînt ascunşi Sirienii.“ Şi împăratul lui Israel a trimes nişte oameni să stea la pîndă spre locul pe care i-l spusese şi despre care îl înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s’a întîmplat nu odată, nici de două ori. Împăratului Siriei i s’a turburat inima. A chemat pe slujitorii săi, şi le-a zis: „Nu voiţi să-mi spuneţi care din noi este pentru împăratul lui Israel?“ Unul din slujitorii săi a răspuns: „Nimeni, împărate, domnul meu; dar proorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe cari le rosteşti în odaia ta de culcare.“

Slujitorul omului lui Dumnezeu s’a sculat disdedimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi cară. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?“ El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sînt cei cu noi decît cei cu ei.“ Elisei s’a rugat, şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.“ Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei. Sirienii s’au pogorît la Elisei. El a făcut atunci următoarea rugăciune către Domnul: „Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire.“ Şi Domnul i-a lovit cu orbire, după cuvîntul lui Elisei. Elisei le-a zis: „Nu este aceasta calea, şi nu este aceasta cetatea; veniţi după mine, şi vă voi duce la omul pe care-l căutaţi.“ Şi i-a dus la Samaria. Cînd au intrat în Samaria, Elisei a zis: „Doamne, deschide ochii oamenilor acestora, să vadă!“ Şi Domnul le-a deschis ochii, şi au văzut că erau în mijlocul Samariei.

Şi, pe cînd îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete, şi au aruncat pe omul acela în mormîntul lui Elisei. Omul s’a atins de oasele lui Elisei, şi a înviat şi s’a sculat pe picioare.

Şi Isaia a zis: „Iată, din partea Domnului, semnul după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvîntul pe care l-a rostit: «Cum vrei: să treacă umbra peste zece trepte înainte, sau să dea înapoi cu zece trepte?“ Ezechia a răspuns: „Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte; ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte.“ Atunci, Isaia, proorocul, s’a rugat Domnului, şi Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se pogorîse pe cadranul soarelui lui Ahaz.

În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s’a îmbolnăvit de picioare aşa încît avea mari dureri; chiar în timpul boalei lui, n’a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doftori.

Dar cînd a ajuns puternic, inima i s’a înălţat şi l-a dus la peire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrînd în Templul Domnului ca să ardă tămîie pe altarul tămîierii. Preotul Azaria a intrat după el, cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni de inimă, cari s’au împotrivit împăratului Ozia, şi i-au zis: „N’ai drept, Ozia, să aduci tămîie Domnului! Dreptul acesta îl au preoţii, fiii lui Aaron, cari au fost sfinţiţi ca s’o aducă. Ieşi din sfîntul locaş, căci faci un păcat! Şi lucrul acesta nu-ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.“ Ozia s’a mîniat. În mînă avea o cădelniţă. Şi cum s’a mîniat pe preoţi, i-a izbucnit lepra pe frunte, în faţa preoţilor, în Casa Domnului, lîngă altarul tămîierii. Marele preot Azaria şi toţi preoţii şi-au îndreptat privirile spre el, şi iată că era plin de lepră pe frunte. L-au scos repede afară, şi el însuş s’a grăbit să iasă, pentrucă Domnul îl lovise.

Ai făcut semne şi minuni împotriva lui Faraon, împotriva tuturor slujitorilor lui şi împotriva întregului popor din ţara lui, pentrucă ştiai cu cîtă îngîmfare se purtaseră faţă de părinţii noştri, şi Ţi-ai arătat slava Ta cum se vede astăzi.

Eu aş alerga la Dumnezeu,lui Dumnezeu i-aş spune necazul meu. El face lucruri mari şi nepătrunse,minuni fără număr.

Căci voi sînteţi nişte făuritori de minciuni,sînteţi cu toţii nişte doftori de nimic.

Doamne, Dumnezeule,eu am strigat către Tine,şi Tu m’ai vindecat.

Domnul îl sprijineşte, cînd este pe patul de suferinţă:îi uşurezi durerile în toate boalele lui. Eu zic: „Doamne, ai milă de mine!Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.“

Tu eşti Dumnezeul, care faci minuni;Tu Ţi-ai arătat puterea printre popoare.

El îţi iartă toate fărădelegile taleEl îţi vindecă toate boalele tale; El îţi izbăveşte viaţa din groapă,El te încununează cu bunătate şi îndurare; El îţi satură de bunătăţi bătrîneţa,şi te face să întinereşti iarăş ca vulturul.

tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită,şi le leagă rănile.

De aceea Domnul însuş vă va da un semn: Iată, fecioara va rămînea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi.

Dar te voi vindeca, şi îţi voi lega rănile, zice Domnul. Căci ei te numesc: «Cel izgonit,» «Sionul acela de care nimănui nu-i pasă.“

Tu ai făcut minuni şi semne mari în ţara Egiptului şi pînă în ziua de azi, şi în Israel şi printre oameni, şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este astăzi. Ai scos din ţara Egiptului pe poporul tău Israel, cu minuni şi semne mari, cu mînă tare şi cu braţ întins, şi cu o mare groază.

Mîna Domnului a venit peste mine, şi m’a luat în Duhul Domnului, şi m’a pus în mijlocul unei văi pline de oase. M’a făcut să trec pe lîngă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văiei, şi erau uscate de tot. El mi-a zis: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?“ Eu am răspuns: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!“ El mi-a zis: „Prooroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: «Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: «Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul.“ Am proorocit cum mi se poruncise. Şi pe cînd prooroceam, s’a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s’au apropiat unele de altele! M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele. El mi-a zis: „Prooroceşte, şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului, şi zi duhului: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Duhule, vino din cele patru vînturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!» Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.

Împăratul a luat cuvîntul şi a zis lui Daniel, care se numea Beltşaţar: „Eşti tu în stare să-mi spui visul pe care l-am visat şi tîlcuirea lui?“ Daniel a răspuns înaintea împăratului, şi a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sînt în stare s’o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele, şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău şi vedeniile pe cari le-ai avut în patul tău. În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gînduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Celce descopere tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întîmpla. Însă dacă mi s’a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decît a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tîlcuirea ei, şi să afli ce-ţi doreşte inima să ştii.

La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s’a umplut de mînie, şi şi-a schimbat faţa, întorcîndu-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvîntul şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul, de cum se cădea să-l încălzească. Apoi a poruncit unora din cei mai voinici ostaşi din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, şi să-i arunce în cuptorul aprins. Oamenii aceştia au fost legaţi cu ismenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor, şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră şi cuptorul era neobicinuit de încălzit, flacăra a ucis pe toţi oamenii, cari aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Dar aceşti trei oameni: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins. Atunci împăratul Nebucadneţar s’a înspăimîntat, şi s’a sculat repede. A luat cuvîntul, şi a zis sfetnicilor săi: „N’am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?“ Ei au răspuns împăratului: „Negreşit, împărate!“ El a luat iarăş cuvîntul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblînd slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!“ Apoi Nebucadneţar s’a apropiat de gura cuptorului aprins, şi, luînd cuvîntul, a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!“ Şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngrijitorii, cîrmuitorii, şi sfetnicii împăratului s’au strîns şi au văzut că focul n’avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pîrliseră, hainele le rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei. Nebucadneţar a luat cuvîntul, şi a zis: „Binecuvîntat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimes pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi cari s’au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor de cît să slujească şi să se închine altui dumnezeu de cît Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într’un morman de murdării, pentrucă nu este niciun alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El.“ După aceea, împăratul a înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul Babilonului.

„Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, cari locuiesc pe tot pămîntul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele şi minunile, pe cari le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. Cît de mari sînt semnele Lui şi cît de puternice sînt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie vecinică, şi stăpînirea Lui dăinuieşte din neam în neam!

În clipa aceea, s’au arătat degetele unei mîni de om, şi au scris, în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mînă, care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit, şi gîndurile atît l-au tulburat că i s’au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s’au izbit unul de altul.

Atunci împăratul a poruncit să aducă pe Daniel, şi să-l arunce în groapa cu lei. Împăratul a luat cuvîntul şi a zis lui Daniel: „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujeşti, să te scape!“ Au adus o piatră, şi au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit-o cu inelul lui şi cu inelul mai marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel. Împăratul s’a întors apoi în palatul său, a petrecut noaptea fără să mănînce, nu i s’a adus nicio ţiitoare, şi n’a putut să doarmă. În revărsatul zorilor, însă, împăratul s’a sculat şi s’a dus în grabă la groapa cu lei. Şi apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plîngător. Împăratul a luat cuvîntul, şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?“ Şi Daniel a zis împăratului: „Vecinic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimes pe îngerul Său şi a închis gura leilor, cari nu mi-au făcut niciun rău, pentrucă am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n’am făcut nimic rău!“ Atunci împăratul s’a bucurat foarte mult, şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă, şi nu s’a găsit nicio rană pe el, pentrucă avusese încredere în Dumnezeul său. Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia cari pîrîseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor; şi, pînă să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărîmiţat oasele.

După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, cari locuiau în toată împărăţia: „Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte vecinic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpînirea Lui nu va avea sfîrşit. El izbăveşte şi mîntuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pămînt. El a izbăvit pe Daniel din ghirele leilor!“

După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrînii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum; soarele se va preface în întunerec, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s’a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi ceice sufereau de felurite boale şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca.

Şi un lepros s’a apropiat de El, I s’a închinat, şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.“ Isus a întins mîna, S’a atins de el, şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!“ Îndată a fost curăţită lepra lui.

Isus S’a dus apoi în casa lui Petru, şi a văzut pe soacra acestuia zăcînd în pat, prinsă de friguri. S’a atins de mîna ei, şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s’a sculat, şi a început să-I slujească.

Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvîntul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre.“

Şi deodată s’a stîrnit pe mare o furtună atît de straşnică, încît corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s’au apropiat de El, şi L-au deşteptat, strigînd: „Doamne, scapă-ne, că pierim!“ El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?“ Apoi S’a sculat, a certat vînturile şi marea, şi s’a făcut o linişte mare. Oamenii aceia se mirau, şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă pînă şi vînturile şi marea?“

Cînd a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întîmpinat doi îndrăciţi, cari ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ Departe de ei era o turmă mare de porci, cari păşteau. Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci.“ „Duceţi-vă“, le-a zis El. Ei au ieşit, şi au intrat în porci. Şi deodată toată turma s’a repezit de pe rîpă în mare, şi a pierit în ape. Porcarii au fugit, şi s’au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întîmplate cu îndrăciţii. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întîmpinarea lui Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor.

Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într’un pat. Isus le-a văzut credinţa, şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sînt iertate!“ Şi iată că, unii din cărturari au zis în ei înşişi: „Omul acesta huleşte!“ Isus, care le cunoştea gîndurile, a zis: „Pentruce aveţi gînduri rele în inimile voastre?“ Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sînt păcatele“, sau a zice: „Scoală-te şi umblă?“ Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele, – „Scoală-te“, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul, şi du-te acasă.“ Slăbănogul s’a sculat, şi s’a dus acasă. Cînd au văzut noroadele lucrul acesta, s’au spăimîntat, şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere.

Şi iată o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sînge, a venit pe dinapoi, şi s’a atins de poala hainei Lui. Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.“ Isus S’a întors, a văzut-o, şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.“ Şi s’a tămăduit femeia chiar în ceasul acela.

Cînd a ajuns Isus în casa fruntaşului sinagogii, şi cînd a văzut pe ceice cîntau din fluier, şi gloata bocind, le-a zis: „Daţi-vă la o parte; căci fetiţa n’a murit, ci doarme!“ Ei îşi băteau joc de El. Dar, dupăce a fost scoasă gloata afară, Isus a intrat înlăuntru, a luat pe fetiţă de mînă, şi fetiţa s-a sculat. Şi s’a dus vestea despre această minune în tot ţinutul acela.

Cînd a plecat de acolo, s’au luat după Isus doi orbi, cari strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!“ După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?“ „Da, Doamne“, I-au răspuns ei. Atunci S’a atins de ochii lor, şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!“ Şi li s’au deschis ochii. Isus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: „Vedeţi, să nu ştie nimeni.“ Dar ei, cum au ieşit afară, au răspîndit vestea despre El în tot ţinutul acela.

Pe cînd plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit. Şi noroadele, mirate, ziceau: „Niciodată nu s’a văzut aşa ceva în Israel!“

Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod.

Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.

Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.

Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.

Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mînă uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?“ El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-i cade într’o groapă, în ziua Sabatului, să n’o apuce şi s’o scoată afară? Cu cît mai de preţ este deci un om decît o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.“ Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mîna!“ El a întins-o, şi mîna s’a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.

Dar Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii,

Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut; şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?“

Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.

Şi n’a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.

Cînd a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s’a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi.

Cînd s’a înserat, ucenicii s’au apropiat de El, şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mîncare.“ „N’au nevoie să plece“, le-a răspuns Isus; „daţi-le voi să mănînce.“ Dar ei I-au zis: „N’avem aici decît cinci pîni şi doi peşti.“ Şi El le-a zis: „Aduceţi-i aici la Mine.“ Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pîni şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvîntat, a frînt pînile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor. Toţi au mîncat şi s’au săturat; şi s’au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de fărămituri. Ceice mîncaseră, erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

Cînd se îngîna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblînd pe mare. Cînd L-au văzut ucenicii umblînd pe mare, s’au spăimîntat, şi au zis: „Este o nălucă!“ Şi de frică au ţipat. Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sînt; nu vă temeţi!“

„Doamne“, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.“ „Vino!“ i-a zis Isus. Petru s’a coborît din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, cînd a văzut că vîntul era tare, s’a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!“ Îndată, Isus a întins mîna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentruce te-ai îndoit?“ Şi după ce au intrat în corabie, a stat vîntul. Ceice erau în corabie, au venit de s’au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“

Oamenii din locul acela, cari cunoşteau pe Isus, au trimes să dea de ştire în toate împrejurimile, şi au adus la El pe toţi bolnavii. Bolnavii îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi cîţi s’au atins, s’au vindecat.

Şi iată că o femeie cananeancă, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.“ El nu i-a răspuns nici un cuvînt. Şi ucenicii Lui s’au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.“ Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Israel.“ Dar ea a venit şi I s’a închinat, zicînd: „Doamne, ajută-mi!“ Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pînea copiilor, şi s’o arunci la căţei!“ „Da, Doamne“, a zis ea, „dar şi căţeii mănîncă fărămiturile cari cad de la masa stăpînilor lor.“ Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.“ Şi fiica ei s’a tămăduit chiar în ceasul acela.

Atunci au venit la El multe noroade, avînd cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţi bolnavi I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, cînd au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.

Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le-a zis: „Mi-este milă de gloata aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lîngă Mine, şi n’au ce mînca. Nu vreau să le dau drumul flămînzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.“ Ucenicii I-au zis: „De unde să luăm în pustia aceasta atîtea pîni ca să săturăm atîta gloată?“ „Cîte pîni aveţi?“ i-a întrebat Isus. „Şapte“, I-au răspuns ei, „şi puţini peştişori“ Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pămînt. A luat cele şapte pîni şi peştişorii, şi, dupăce a mulţămit lui Dumnezeu, a frînt, şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului. Au mîncat toţi şi s’au săturat; şi s’au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de fărămituri. Cei ce mîncaseră erau patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

El S’a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s’au făcut albe ca lumina.

Cînd au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Isus, şi I-a zis: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n’au putut să-l vindece.“ „O, neam necredincios şi pornit la rău!“ a răspuns Isus. „Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.“ Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s’a tămăduit chiar în ceasul acela.

Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: „Noi de ce n’am putut să-l scoatem?“ „Din pricina puţinei voastre credinţe“, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», şi s’ar muta; nimic nu v’ar fi cu neputinţă.

Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întîi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine.“

Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer. Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.“

Isus S’a uitat ţintă la ei, şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă.“

Şi doi orbi şedeau lîngă drum. Ei au auzit că trece Isus, şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!“ Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!“ Isus S’a oprit, i-a chemat, şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?“ „Doamne“, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!“ Lui Isus I s’a făcut milă de ei, S’a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El.

Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat.

A văzut un smochin lîngă drum, şi S’a apropiat de el; dar n’a găsit decît frunze, şi i-a zis: „Deacum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!“ Şi pe dată smochinul s’a uscat. Ucenicii, cînd au văzut acest lucru, s’au mirat, şi au zis: „Cum de s’a uscat smochinul acesta într’o clipă?“ Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s’a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: «Ridică-te de aici, şi aruncă-te în mare,» se va face. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.

Şi iatăcă s’a făcut un mare cutremur de pămînt; căci un înger al Domnului s’a pogorît din cer, a venit şi a prăvălit piatra dela uşa mormîntului, şi a şezut pe ea.

Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul; şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v’am spus lucrul acesta.“

Isus S’a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt.

În sinagoga lor era un om, care avea un duh necurat. El a început să strige: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfîntul lui Dumnezeu!“ Isus l-a certat, şi i-a zis: „Taci, şi ieşi afară din omul acesta!“ Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturîndu-l cu putere, şi scoţînd un strigăt mare. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpîn chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!“ Şi îndată I s’a dus vestea în toate împrejurimile Galileii.

Dupăce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan, în casa lui Simon şi a lui Andrei. Soacra lui Simon zăcea în pat, prinsă de friguri: şi îndată au vorbit lui Isus despre ea. El a venit, a apucat-o de mînă, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească.

Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii. Şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi cari pătimeau de felurite boale; de asemenea, a scos mulţi draci, şi nu lăsa pe draci să vorbească, pentrucă-L cunoşteau.

Şi s’a dus să propovăduiască în sinagogi, prin toată Galilea; şi scotea dracii.

A venit la El un lepros, care s’a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl ruga şi-I zicea: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.“ Lui Isus I s’a făcut milă de el, a întins mîna, S’a atins de el, şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Îndată l-a lăsat lepra, şi s’a curăţit. Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul, i-a spus să plece numai decît, şi i-a zis: „Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.“ Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nicio cetate; ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El din toate părţile.

Au venit la el nişte oameni, cari I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă pînă la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus, şi, după ce l-au spart, au pogorît pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Cînd le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sînt iertate!“ Unii din cărturari, cari erau de faţă, se gîndeau în inimile lor: „Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decît numai Dumnezeu?“ Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gîndeau astfel în ei, şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gînduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sînt iertate“, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul, şi umblă?“ Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele, „Ţie îţi poruncesc“, a zis El slăbănogului, – „scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă.“ Şi îndată, slăbănogul s’a sculat, şi-a ridicat patul, şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu, şi ziceau: „Niciodată n’am văzut aşa ceva!“

Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mîna uscată. Ei pîndeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. Şi Isus a zis omului, care avea mîna uscată: „Scoală-te, şi stai la mijloc!“ Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s’o pierzi?“ Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mînie peste ei, şi mîhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mîna!“ El a întins-o, şi mîna i s’a făcut sănătoasă.

Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli, se înghesuiau spre El ca să se atingă de El. Duhurile necurate, cînd Îl vedeau, cădeau la pămînt înaintea Lui, şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.“ Dar El le poruncea îndată cu totdinadinsul să nu-L facă cunoscut.

A rînduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine, şi să-i trimeată să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece boalele şi să scoată dracii.

S’a stîrnit o mare furtună de vînt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cîrmă pe căpătîi. Ucenicii L-au deşteptat, şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“ El S’a sculat, a certat vîntul, şi a zis mării: „Taci! Fără gură!“ Vîntul a stat, şi s’a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentruce sînteţi aşa de fricoşi? Tot n’aveţi credinţă?“ I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vîntul şi marea?“

Cînd a ieşit Isus din corabie, L-a întîmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpînit de un duh necurat. Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mîni, dar rupsese cătuşele şi sfărîmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli. Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipînd şi tăindu-se cu pietre. Cînd a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s’a închinat, şi a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!“ Căci Isus îi zicea: „Duh necurat, ieşi afară din omul acesta!“ „Care-ţi este numele?“ l-a întrebat Isus. „Numele meu este «Legiune,» a răspuns el, „pentrucă sîntem mulţi.“ Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimeată afară din ţinutul acela. Acolo, lîngă munte, era o turmă mare de porci, cari păşteau. Şi dracii L-au rugat, şi au zis: „Trimete-ne în porcii aceia, ca să intrăm în ei.“ Isus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci; şi turma s’a repezit de pe rîpă în mare: erau aproape două mii, şi s’au înecat în mare. Porcarii au fugit, şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine. Oamenii au ieşit să vadă ce s’a întîmplat. Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci, şezînd jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s’au spăimîntat. Cei ce văzuseră cele întîmplate, le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel îndrăcit şi cu porcii. Atunci au început să roage pe Isus să plece din ţinutul lor.

Şi era o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sînge. Ea suferise mult dela mulţi doftori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău. A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime, şi s’a atins de haina Lui. Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.“ Şi îndată, a secat izvorul sîngelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s’a tămăduit de boală. Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcîndu-Se spre mulţime, a zis: „Cine s’a atins de hainele Mele?“ Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte, şi mai zici: „Cine s’a atins de Mine?“ El se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. Femeea, înfricoşată şi tremurînd, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s’a aruncat la picioarele Lui, şi I-a spus tot adevărul. Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mîntuit; du-te în pace, şi fii tămăduită de boala ta.“

Pe cînd vorbea El încă, iată că vin nişte oameni dela fruntaşul sinagogii, cari-i spun: „Fiica ta a murit; pentruce mai superi pe Învăţătorul?“ Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!“ Şi n’a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov. Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo Isus a văzut o zarvă, şi pe unii cari plîngeau şi se tînguiau mult. A intrat înlăuntru, şi le-a zis: „Pentruce faceţi atîta zarvă, şi pentruce plîngeţi? Copila n’a murit, ci doarme.“ Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei, şi pe cei ce-L însoţiseră, şi a intrat acolo unde zăcea copila. A apucat-o de mînă, şi i-a zis: „Talita cumi“, care, tîlmăcit, însemnează: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!“ Îndată fetiţa s’a sculat, şi a început să umble; căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi.

Cînd a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, cînd Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mînile Lui?

N’a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mînile peste cîţiva bolnavi, şi i-a vindecat.

Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece, şi a început să-i trimeată doi cîte doi, dîndu-le putere asupra duhurilor necurate.

Scoteau mulţi draci, şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi, şi-i vindecau.

Fiindcă ziua era pe sfîrşite, ucenicii s’au apropiat de El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfîrşite. Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele de primprejur, ca să-şi cumpere pîne, fiindcă n’au ce mînca.“ „Daţi-le voi să mănînce“, le-a răspuns Isus. Dar ei I-au zis: „Oare să ne ducem să cumpărăm pîni de două sute de lei, şi să le dăm să mănînce?“ Şi El i-a întrebat: „Cîte pîni aveţi? Duceţi-vă de vedeţi.“ S’au dus de au văzut cîte pîni au, şi au răspuns: „Cinci, şi doi peşti.“ Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde. Şi au şezut jos în cete de cîte o sută şi de cîte cincizeci. El a luat cele cinci pîni şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer, şi a rostit binecuvîntarea. Apoi a frînt pînile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit la toţi. Au mîncat toţi şi s’au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu fărămituri de pîne şi cu ce mai rămăsese din peşti. Cei ce mîncaseră pînile, erau cinci mii de bărbaţi.

A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vîslirea, căci vîntul le era împotrivă. Şi într’a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblînd pe mare, şi voia să treacă pe lîngă ei. Cînd L-au văzut ei umblînd pe mare, li s’a părut că este o nălucă, şi au ţipat; pentrucă toţi L-au văzut, şi s’au spăimîntat. Isus a vorbit îndată cu ei, şi le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sînt, nu vă temeţi!“ Apoi S’a suit la ei în corabie, şi a stat vîntul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi,

Cînd au ieşit din corabie, oamenii au cunoscut îndată pe Isus, au alergat prin toate împrejurimile, şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El. Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi pe pieţe, şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi cîţi se atingeau de El, erau tămăduiţi.

Isus a plecat de acolo, şi S’a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului. A intrat într’o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo; dar n’a putut să rămînă ascuns. Căci îndată, o femeie, a cărei fetiţă era stăpînită de un duh necurat, a auzit vorbindu-se despre El, şi a venit de s’a aruncat la picioarele Lui. Femeia aceasta era o grecoaică, de obîrşie Siro-feniciană. Ea îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei. Isus i-a zis: „Lasă să se sature mai întîi copiii; căci nu este bine să iei pînea copiilor, şi s’o arunci la căţei.“ „Da, Doamne“, I-a răspuns ea; „dar şi căţeii de supt masă mănîncă din fărămiturile copiilor.“ Atunci Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiică-tă.“ Şi cînd a intrat femeia în casa ei, a găsit pe copilă culcată în pat; şi ieşise dracul din ea.

I-au adus un surd, care vorbea cu anevoie, şi L-au rugat să-Şi pună mînile peste el. El l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele în urechi, şi i-a atins limba cu scuipatul Lui. Apoi, Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat, şi a zis: „Efata“, adică: „Deschide-te!“ Îndată, i s’au deschis urechile, i s’a deslegat limba, şi a vorbit foarte desluşit. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cît le poruncea mai mult, cu atît Îl vesteau mai mult. Ei erau uimiţi peste măsură de mult, şi ziceau: „Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi să vorbească.“

În zilele acelea, fiindcă se strînsese din nou mult norod, şi n’avea ce mînca, Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le-a zis: „Mi-e milă de norodul acesta; căci iată că de trei zile stau lîngă Mine, şi n’au ce mînca. Dacă le voi da drumul acasă flămînzi, au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe.“ Ucenicii I-au răspuns: „Cum ar putea cineva să sature cu pîne pe oamenii aceştia, aici într’un loc pustiu?“ „Cîte pîni aveţi?“ i-a întrebat Isus. „Şapte“, I-au răspuns ei. Atunci a poruncit norodului să şadă pe pămînt; a luat cele şapte pîni; şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, le-a frînt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le împartă; şi ei le-au împărţit norodului. Mai aveau şi cîţiva peştişori: şi Isus, după ce i-a binecuvîntat, a poruncit să-i împartă şi pe aceia. Au mîncat şi s’au săturat; şi au ridicat şapte coşniţe, pline cu rămăşiţele de fărămituri. Erau aproape patru mii de inşi. În urmă Isus le-a dat drumul.

Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb, şi L-au rugat să Se atingă de el. Isus a luat pe orb de mînă, şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mînile peste el, şi l-a întrebat: „Vezi ceva?“ El s’a uitat, şi a zis: „Văd nişte oameni umblînd, dar mi se par ca nişte copaci.“ Isus i-a pus din nou mînile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi cînd s’a uitat, a fost tămăduit, şi a văzut toate lucrurile desluşit.

După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S’a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s’au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care nici un nălbitor de pe pămînt n’o poate da.

Şi un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpînit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trînteşte la pămînt. Copilul face spumă la gură, scrîşneşte din dinţi, şi rămîne ţapăn. M’am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n’au putut.“ „O neam necredincios!“ le-a zis Isus. „Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.“ L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pămînt, şi se svîrcolea făcînd spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: „Cîtă vreme este de cînd îi vine aşa?“ „Din copilărie“, a răspuns el. „Şi de multe ori duhul l-a aruncat cînd în foc, cînd în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.“ Isus a răspuns: „Tu zici: «Dacă poţi!» … Toate lucrurile sînt cu putinţă celui ce crede!“ Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrămi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ Cînd a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat, şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta, şi să nu mai intri în el.“ Şi duhul a ieşit, ţipînd şi scuturîndu-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: „A murit!“ Dar Isus l-a apucat de mînă, şi l-a ridicat. Şi el s’a sculat în picioare.

Isus S’a uitat ţintă la ei, şi le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentrucă toate lucrurile sînt cu putinţă la Dumnezeu.“

Au ajuns la Ierihon. Şi pe cînd ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lîngă drum, şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret, şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!“ Mulţi îl certau să tacă; dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!“ Isus S’a oprit, şi a zis: „Chemaţi-l!“ Au chemat pe orb, şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.“ Orbul şi-a aruncat haina; a sărit, şi a venit la Isus. Isus a luat cuvîntul, şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?“ „Rabuni,“ I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.“ Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mîntuit.“ Îndată orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers pe drum după Isus.

Isus a luat cuvîntul, şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, cînd vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.

El le-a zis: „Nu vă spăimîntaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde îl puseseră.

Iată semnele cari vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mînă şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mînile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa.“

Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S’a înălţat la cer, şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.

Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvîntul prin semnele, cari-l însoţeau. Amin.)

Căci niciun cuvînt dela Dumnezeu nu este lipsit de putere.

În sinagogă se afla un om, care avea un duh de drac necurat, şi care a strigat cu glas tare: „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfîntul lui Dumnezeu.“ Isus l-a certat, şi i-a zis: „Taci, şi ieşi afară din omul acesta!“ Şi dracul, dupăce l-a trîntit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău. Toţi au fost cuprinşi de spaimă, şi ziceau unii către alţii: Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpînire şi cu putere duhurilor necurate, şi ele ies afară!“ Şi I s’a dus vestea în toate împrejurimile.

Dupăce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari, şi L-au rugat pentru ea. El S’a plecat spre ea, a certat frigurile, şi au lăsat-o frigurile. Ea s’a sculat îndată, şi a început să le slujească.

La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boale, îi aduceau la El. El Îşi punea mînile peste fiecare din ei, şi-i vindeca. Din mulţi ieşeau şi draci, cari strigau şi ziceau: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.“ Dar El îi mustra, şi nu-i lăsa să vorbească, pentrucă ştiau că El este Hristosul.

Cînd a încetat să vorbească, a zis lui Simon: „Depărtează-o la adînc, şi aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire.“ Drept răspuns, Simon I-a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n’am prins nimic; dar, la cuvîntul Tău, voi arunca mrejile!“ Dupăce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejile. Au făcut semn tovarăşilor lor, cari erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Aceia au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, aşa că au început să se afunde corăbiile. Cînd a văzut Simon Petru lucrul acesta, s’a aruncat la genunchii lui Isus, şi I-a zis: „Doamne, pleacă dela mine, căci sînt un om păcătos.“ Fiindcă îl apucase spaima, pe el şi pe toţi ceice erau cu el, din pricina pescuirii, pe care o făcuseră.

Isus era într’una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a văzut, s’a aruncat cu faţa la pămînt, L-a rugat, şi I-a zis: „Doamne dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.“ Isus a întins mîna, S’a atins de el, şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Îndată, l-a lăsat lepra. Apoi i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te“, i-a zis El, „de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a rînduit Moise, ca mărturie pentru ei.“ Se răspîndea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strîngeau cu grămada, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de boalele lor.

Într’una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte Farisei şi învăţători ai Legii, cari veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece. Şi iată că nişte oameni purtau într’un pat pe un slăbănog, şi căutau să-l ducă înlăuntru, ca să-l pună înaintea Lui. Fiindcă n’aveau pe unde să-l ducă înlăuntru, din pricina norodului, s’au suit pe acoperişul casei, şi l-au coborît cu patul printre cărămizi, în mijlocul adunării, înaintea lui Isus. Cînd le-a văzut credinţa, Isus a zis: „Omule, păcatele îţi sînt iertate!“ Cărturarii şi Fariseii au început să cîrtească, şi să zică în ei înşişi: „Cine este acesta, de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decît singur Dumnezeu?“ Isus, care le-a cunoscut gîndurile, a luat cuvîntul şi le-a zis: „Pentruce cîrtiţi în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice: «Păcatele îţi sînt iertate», sau a zice: «Scoală-te, şi umblă?» Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele: – «Ţie îţi poruncesc», a zis El slăbănogului, «scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acas㻄 Şi numaidecît, slăbănogul s’a sculat, în faţa lor, a ridicat patul pe care zăcea şi s’a dus acasă, slăvind pe Dumnezeu. Toţi au rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.“

În altă zi de Sabat, s’a întîmplat că Isus a intrat în sinagogă, şi învăţa pe norod. Acolo era un om, care avea mîna dreaptă uscată. Cărturarii şi Fariseii pîndeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le ştia gîndurile; şi a zis omului, care avea mîna uscată: „Scoală-te, şi stăi în mijloc.“ El s’a sculat, şi a stătut în picioare. Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?“ Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi, şi a zis omului: „Întinde-ţi mîna!“ El a întins-o, şi mîna i s’a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.

S’a pogorît împreună cu ei, şi S’a oprit într’un podiş unde se aflau mulţi ucenici de ai Lui, şi o mare mulţime de oameni, cari veniseră din toată Iudea, din Ierusalim, şi de pe lîngă marea Tirului şi a Sidonului, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de boalele lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate, erau vindecaţi. Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentrucă din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi.

Un sutaş avea un rob la care ţinea foarte mult, şi care era bolnav pe moarte. Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimes la El pe nişte bătrîni ai Iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui. Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul, şi au zis: „Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru, şi el ne-a zidit sinagoga.“ Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, cînd sutaşul a trimes la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atîta, pentrucă nu sînt vrednic să intri supt acoperemîntul meu. De aceea nici nu m’am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci, zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu, care sînt supt stăpînirea altuia, am supt mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face.“ Cînd a auzit Isus aceste vorbe, S’a minunat de sutaş, S’a întors spre norodul, care mergea după El, şi a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n’am găsit o credinţă atît de mare.“ Cînd s’au întors acasă, trimeşii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav.

Cînd S’a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnul, cînd a văzut-o, I s’a făcut milă de ea, şi i-a zis: „Nu plînge!“ Apoi S’a apropiat, şi S’a atins de raclă. Ceice o duceau, s’au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!“ Mortul a şezut în capul oaselor, şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui. Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu, şi ziceau: „Un mare prooroc s’a ridicat între noi; şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.“ Vestea aceasta despre Isus s’a răspîndit în toată Iudea şi prin toate împrejurimile.

Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boale, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea. Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.

şi mai erau şi nişte femei, cari fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boale; Maria, zisă Magdalina, din care ieşiseră şapte draci,

Într’una din zile, Isus S’a suit într’o corabie împreună cu ucenicii Lui. El le-a zis: „Haidem să trecem dincolo de lac.“ Şi au plecat. Pe cînd vîsleau ei, Isus a adormit. Pe lac s’a stîrnit un aşa vîrtej de vînt, că se umplea corabia cu apă; şi erau în primejdie. Au venit la El, L-au deşteptat, şi au zis: „Învăţătorule, Învăţătorule, perim.“ Isus S’a sculat, a certat vîntul şi valurile înfuriate, cari s’au potolit: şi s’a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor Săi: „Unde vă este credinţa?“ Plini de spaimă şi de mirare, ei au zis unii către alţii: „Cine este acesta de porunceşte chiar şi vînturilor şi apei şi-L ascultă?“

Cînd a ieşit Isus la ţărm, L-a întîmpinat un om din cetate, stăpînit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină, şi nu-şi avea locuinţa într’o casă, ci în morminte. Cînd a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog nu mă chinui.“ Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpînire de multă vreme; era păzit legat cu cătuşe la mîni şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile, şi era gonit de dracul prin pustii. Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?“ „Legiune,“ a răspuns el; pentrucă intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adînc. Acolo pe munte, era o turmă mare de porci, cari păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s’a repezit de pe rîpă în lac, şi s’a înecat. Porcarii, cînd au văzut ce se întîmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Oamenii au ieşit să vadă cele întîmplate. Au venit la Isus, şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii, şezînd la picioarele lui Isus, îmbrăcat, şi în toate minţile; şi i-a apucat frica. Ceice văzuseră cele petrecute, le-au povestit cum fusese vindecat cel stăpînit de draci. Tot norodul din ţinutul Gherghesenilor a rugat pe Isus să plece dela ei, pentrucă îi apucase o mare frică. Isus S’a suit într’o corabie, şi S’a întors.

Şi era o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sînge; ea îşi cheltuise toată averea cu doftorii, fără s’o fi putut vindeca vreunul. Ea s’a apropiat pe dinapoi, şi s’a atins de poala hainei lui Isus. Indată, scurgerea de sînge s’a oprit. Şi Isus a zis: „Cine s’a atins de Mine?“ Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi ceice erau cu El, au zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: «Cine s’a atins de Mine?“ Dar Isus a răspuns: „S’a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.“ Femeia, cînd s’a văzut dată de gol, a venit tremurînd, s’a aruncat jos înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El, şi cum fusese vindecată numai decît. Isus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mîntuit, du-te în pace.“

Pe cînd vorbea El încă, vine unul din casa fruntaşului sinagogii, şi-i spune: „Fiica ta a murit, nu mai supăra pe Învăţătorul.“ Dar Isus, cînd a auzit lucrul acesta, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme; crede numai, şi va fi tămăduită.“ Cînd a ajuns la casa fruntaşului, n’a lăsat pe nici unul să intre împreună cu El, decît pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei. Toţi plîngeau şi o boceau. Atunci Isus a zis: „Nu plîngeţi; fetiţa n’a murit, ci doarme.“ Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau că murise. Dar El, dupăce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mînă, şi a strigat cu glas tare: „Fetiţo, scoală-te!“ Şi duhul ei s’a întors în ea, iar fata s’a sculat numaidecît. Isus a poruncit să-i dea să mănînce. Părinţii ei au rămas uimiţi. Isus le-a poruncit să nu spună numănui cele întîmplate.

Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpînire peste toţi dracii, şi să vindece boalele. Apoi i-a trimes să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu, şi să tămăduiască pe cei bolnavi.

Ei au plecat, şi au mers din sat în sat, propovăduind Evanghelia, şi săvîrşind pretutindeni tămăduiri.

Noroadele au priceput lucrul acesta, şi au mers după El. Isus le-a primit bine, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi vindeca pe cei ce aveau trebuinţă de vindecare.

Fiindcă ziua se pleca spre seară, cei doisprezece s’au apropiat, şi I-au zis: „Dă drumul noroadelor, ca să se ducă în satele şi cătunele de primprejur să găzduiască şi să-şi caute de ale mîncării; pentrucă aici sîntem într’un loc pustiu.“ Isus le-a zis: „Daţi-le voi să mănînce!“ Dar ei au răspuns: „N’avem decît cinci pîni şi doi peşti; afară numai dacă ne vom duce noi înşine să cumpărăm merinde pentru tot norodul acesta.“ Şi erau aproape cinci mii de bărbaţi. Isus a zis ucenicilor Săi: „Puneţi-i să şadă jos în cete de cîte cincizeci.“ Aşa au şi făcut: i-au pus pe toţi să şadă jos. Isus a luat cele cinci pîni şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, şi le-a binecuvîntat. Apoi le-a frînt, şi le-a dat ucenicilor să le împartă norodului. Au mîncat toţi, şi s’au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu fărămiturile rămase.

Pe cînd Se ruga, I s’a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s’a făcut albă strălucitoare.

Şi un om din mijlocul mulţimii a strigat: „Învăţătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. Îl apucă un duh, şi deodată răcneşte; şi duhul îl scutură cu putere, aşa că băiatul face spumă la gură, şi cu anevoie se duce duhul dela el, după ce l-a stropşit de tot. Am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, şi n’au putut. „O neam necredincios şi pornit la rău“, a răspuns Isus; „pînă cînd voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.“ Pe cînd venea băiatul, dracul l-a trîntit la pămînt, şi l-a scuturat cu putere. Dar Isus a certat duhul necurat, a vindecat pe băiat, şi l-a dat înapoi tatălui său. Şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu.$Pe cînd toţi se minunau de tot ce făcea Isus, El a zis ucenicilor Săi:

În oricare cetate veţi intra şi unde vă vor primi oamenii, să mîncaţi ce vi se va pune înainte; să vindecaţi pe bolnavii cari vor fi acolo, şi să le ziceţi: „Împărăţia lui Dumnezeu s’a apropiat de voi.“

Iată că v’am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma. Totuş, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sînt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sînt scrise în ceruri.“

Isus a scos dintr’un bolnav un drac, care era mut. Dupăce a ieşit, dracul, mutul a grăit, şi noroadele s’au mirat.

Isus învăţa pe norod într’o sinagogă în ziua Sabatului. Şi acolo era o femeie stăpînită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gîrbovă, şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele. Cînd a văzut-o Isus, a chemat-o, şi i-a zis: „Femeie, eşti deslegată de neputinţa ta.“ Şi-a întins mînile peste ea: îndată s’a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu. Dar fruntaşul sinagogii, mîniat că Isus săvîrşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvîntul, şi a zis norodului: „Sînt şase zile în cari trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!“ „Făţarnicilor“, i-a răspuns Domnul; „oare în ziua Sabatului nu-şi desleagă fiecare din voi boul sau măgarul dela iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie deslegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?“ Pe cînd vorbea El astfel, toţi protivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate, pe cari le făcea El.

„Duceţi-vă“, le-a răspuns El, „şi spuneţi vulpii aceleia: «Iată că scot dracii, şi săvîrşesc vindecări astăzi şi mîne, iar a treia zi voi isprăvi.

Şi înaintea Lui era un om bolnav de dropică. Isus a luat cuvîntul, şi a zis învăţătorilor Legii şi Fariseilor: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?“ Ei tăceau. Atunci Isus a luat de mînă pe omul acela, l-a vindecat, şi i-a dat drumul.

Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!“ Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: «Desrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare», şi v’ar asculta.

Pe cînd intra într’un sat, L-au întîmpinat zece leproşi. Ei au stătut departe, şi-au ridicat glasul, şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!“ Cînd i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!“ Şi pe cînd se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, cînd s’a văzut vindecat, s’a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S’a aruncat cu faţa la pămînt la picioarele lui Isus, şi I-a mulţămit. Era Samaritean. Isus a luat cuvîntul, şi a zis: „Oare n’au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sînt? Nu s’a găsit decît străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?“ Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mîntuit.“

Isus a răspuns: „Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.“

Pe cînd Se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lîngă drum şi cerşea. Cînd a auzit norodul trecînd, a întrebat ce este. I-au spus: „Trece Isus din Nazaret.“ Şi el a strigat: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!“ Ceice mergeau înainte, îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!“ Isus S’a oprit, şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s’a apropiat, l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?“ „Doamne,“ a răspuns el, „să-mi capăt vederea.“ Şi Isus i-a zis: „Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mîntuit.“ Numaidecît, orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, cînd a văzut cele întîmplate, a dat laudă lui Dumnezeu.

Şi unul din ei a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Isus a luat cuvîntul, şi a zis: „Lăsaţi-i! Pînă aici!“ Şi S’a atins de urechea omului aceluia, şi l-a vindecat.

Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v’a spus pe cînd era încă în Galilea,

Cînd s’a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: „Nu mai au vin.“ Isus i-a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.“ Mama lui a zis slugilor: „Să faceţi orice vă va zice“. Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al Iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau cîte două sau trei vedre. Isus le-a zis: „Umpleţi vasele acestea cu apă“. Şi le-au umplut pînă sus. „Scoateţi acum“, le-a zis El, şi „aduceţi nunului.“ Şi i-au adus: Nunul, dupăce a gustat apa făcută vin, – el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, cari scoseseră apa, ştiau), – a chemat pe mire, şi i-a zis: „Orice om pune la masă întîi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun pînă acum.“ Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El.

Pe cînd era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe cari le făcea.

Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit dela Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe cari le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.“

Isus S’a întors deci în Cana din Galilea, unde prefăcuse apa în vin.În Capernaum era un slujbaş împărătesc, al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudea în Galilea, s’a dus la El, şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte. Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!“ Slujbaşul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino pînă nu moare micuţul meu.“ „Du-te“, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte.“ Şi omul acela a crezut cuvintele pe cari i le spusese Isus, şi a pornit la drum. Pe cînd se pogora el, l-au întîmpinat robii lui, şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.“ Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: „Fiul tău trăieşte“. Şi a crezut el şi toată casa lui.

În Ierusalim, lîngă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, cari aşteptau mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se pogora, din cînd în cînd, în scăldătoare, şi turbura apa. Şi cel dintîi, care se pogora în ea, după turburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus, cînd l-a văzut zăcînd, şi, fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?“ „Doamne“, I-a răspuns bolnavul, „n’am pe nimeni să mă bage în scăldătoare cînd se turbură apa; şi, pînă să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea. „Scoală-te“, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.“ Îndată omul acela s’a făcut sănătos, şi-a luat patul, şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat.

O mare gloată mergea după El, pentrucă vedea semnele pe cari le făcea cu cei bolnavi.

Isus Şi-a ridicat ochii, şi a văzut că o mare gloată vine spre El. Şi a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pîni ca să mănînce oamenii aceştia?“ Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentrucă ştia ce are de gînd să facă. Filip i-a răspuns: „Pînile, pe cari le-am putea cumpăra cu două sute de lei, n’ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele.“ Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: „Este aici un băieţel, care are cinci pîni de orz şi doi peşti; dar ce sînt acestea la atîţia?“ Isus a zis: „Spuneţi oamenilor să şadă jos.“ În locul acela era multă iarbă. Oamenii au şezut jos, în număr de aproape cinci mii. Isus a luat pînile, a mulţămit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celorce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cît au voit. Dupăce s’au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strîngeţi fărămiturile cari au rămas, ca să nu se piardă nimic.“ Le-au adunat deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărămiturile cari rămăseseră din cele cinci pîni de orz, după ce mîncaseră toţi. Oamenii aceia, cînd au văzut minunea, pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.“

După ce au vîslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblînd pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s’au înfricoşat. Dar Isus le-a zis: „Eu sînt, nu vă temeţi!“ Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.

La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S’a ascuns, şi a ieşit din Templu, trecînd prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu.

Cînd trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s’a născut orb?“ Isus a răspuns: „N’a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s’a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cît este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celuice M’a trimes; vine noaptea, cînd nimeni nu mai poate să lucreze. Cît sînt în lume, sînt Lumina lumii.“ După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pămînt şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta, şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului“ (care, tîlmăcit, însemnează: Trimes). El s’a dus, s’a spălat, şi s’a întors văzînd bine. Vecinii şi ceice-l cunoscuseră mai înainte ca cerşetor, ziceau: „Nu este acesta celce şedea şi cerşea?“

De cînd este lumea, nu s’a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n’ar veni dela Dumnezeu, n’ar putea face nimic.“

„Daţi piatra la o parte,“ a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.“ Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?“ Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: „Tată, Îţi mulţămesc că M’ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M’ai trimes.“ Dupăce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!“ Şi mortul a ieşit cu mînile şi picioarele legate cu făşii de pînză, şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Deslegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă.“

Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul, şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.

Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,

Credeţi-Mă că Eu sînt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decît acestea; pentrucă Eu mă duc la Tatăl:

şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentruca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.

Dacă rămîneţi în Mine, şi dacă rămîn în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.

În seara aceleiaş zile, cea dintîi a săptămînii, pe cînd uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!“ Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mînile şi coasta Sa. Ucenicii s’au bucurat, cînd au văzut pe Domnul.

Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!“ Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mînile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mîna mea în coasta Lui, nu voi crede.“ După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăş în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe cînd erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc, şi le-a zis: „Pace vouă!“ Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mînile Mele; şi adu-ţi mîna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.“ Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“

Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta.

Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.“ „Mergem şi noi cu tine,“ i-au zis ei. Au ieşit, şi au intrat într’o corabie; şi n’au prins nimic în noaptea aceea. Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu ştiau că este Isus. „Copii“, le-a zis Isus,„aveţi ceva de mîncare?“ Ei i-au răspuns: „Nu“. El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei, şi veţi găsi.“ Au aruncat-o deci, şi n’o mai puteau trage de mulţimea peştilor. Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus, a zis lui Petru: „Este Domnul!“ Cînd a auzit Simon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el, şi s’a încins, căci era desbrăcat, şi s’a aruncat în mare. Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgînd mreaja cu peşti, pentrucă nu erau departe de ţărm decît ca la două sute de coţi. Cînd s’au pogorît pe ţărm au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pîne. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii, pe cari i-aţi prins acum.“ Simon Petru s’a suit în corăbioară, şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari: şi, măcar că erau atîţia, nu s’a rupt mreaja.

Petru s’a întors, şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus, şi zisese: „Doamne, cine este celce Te vinde?“ Petru s’a uitat la el, şi a zis lui Isus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?“ Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămînă pînă voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!“ Din pricina aceasta, a ieşit svonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: „Dacă vreau ca el să rămînă pînă voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?“

Mai sînt multe alte lucruri, pe cari le-a făcut Isus, cari, dacă s’ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n’ar fi putut încăpea cărţile cari s’ar fi scris. Amin.

După patima Lui, li S’a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătîndu-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Ci voi veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului.“ După ce a spus aceste lucruri, pe cînd se uitau ei la El, S’a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor.

Deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vînt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s’au aşezat cîte una pe fiecare din ei. Şi toţi s’au umplut de Duh Sfînt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească. Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile cari sînt supt cer. Cînd s’a auzit sunetul acela, mulţimea s’a adunat şi a rămas încremenită; pentrucă fiecare îi auzea vorbind în limba lui.

„În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrînii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sînge, foc şi un vîrtej de fum; soarele se va preface în întunerec, şi luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;

Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.

Acolo era un om olog din naştere, care era dus şi pus în toate zilele la poarta Templului, numită „Frumoasă“, ca să ceară de milă dela cei ce intrau în Templu. Omul acesta, cînd a văzut pe Petru şi pe Ioan că voiau să intre în Templu, le-a cerut milostenie. Petru, ca şi Ioan, s’a uitat ţintă la el, şi a zis: „Uită-te la noi!“ Şi el se uita la ei cu luare aminte, şi aştepta să capete ceva dela ei. Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur, n’am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!“ L-a apucat de mîna dreaptă, şi l-a ridicat în sus. Îndată i s’au întărit tălpile şi glesnele; dintr’o săritură a fost în picioare, şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblînd, sărind, şi lăudînd pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblînd şi lăudînd pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta „Frumoasă“ a Templului, ca să ceară de pomană, şi s’au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întîmplaseră. Fiindcă el se ţinea de Petru şi de Ioan, tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon.

Petru, cînd a văzut lucrul acesta, a luat cuvîntul, şi a zis norodului:„Bărbaţi Israeliţi, pentruce vă miraţi de lucrul acesta? Dece vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?

Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.

Cînd au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s’au mirat, întrucît ştiau că erau oameni necărturari şi de rînd; şi au priceput că fuseseră cu Isus. Dar fiindcă vedeau lîngă ei pe omul care fusese vindecat, nu puteau zice nimic împotrivă. Le-au poruncit doar să iasă afară din Sobor, s’au sfătuit între ei, şi au zis: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s’a făcut o minune vădită, pe care n’o putem tăgădui.

Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvîntul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-ţi mîna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfînt, Isus.“ După ce s’au rugat ei, s’a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s’au umplut de Duhul Sfînt, şi vesteau Cuvîntul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

Dar un om, numit Anania, a vîndut o moşioară, cu nevastă-sa Safira, şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă, şi a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Anania, pentruce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfînt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? Dacă n’o vindeai, nu rămînea ea a ta? Şi, după ce ai vîndut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s’a putut naşte un astfel de gînd în inima ta? N’ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.“ Anania, cînd a auzit cuvintele acestea, a căzut jos, şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi ceice ascultau aceste lucruri. Flăcăii s’au sculat, l’au învelit, l-au scos afară, şi l-au îngropat. Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevastă-sa, fără să ştie ce se întîmplase. Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atît aţi vîndut moşioara?“ „Da“, a răspuns ea, „cu atîta.“ Atunci Petru i-a zis: „Cum de v’aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celorce au îngropat pe bărbatul tău, sînt la uşă, şi te vor lua şi pe tine.“ Ea a căzut îndată la picioarele lui, şi şi-a dat sufletul. Cînd au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară, şi au îngropat-o lîngă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri.

Prin mînile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult; pînă acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci cînd va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei. Mulţimea, deasemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.

Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară, şi le-a zis: „Duceţi-vă, staţi în Templu, şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.“ Cînd au auzit ei aceste vorbe, au intrat dis de dimineaţă în Templu, şi au început să înveţe pe norod. Marele preot şi cei ce erau cu el, au venit pe neaşteptate, au adunat Soborul şi pe toată bătrînimea fiilor lui Israel, şi au trimes la temniţă să aducă pe apostoli. Aprozii, la venirea lor, nu i-au găsit în temniţă. S’au întors şi au spus astfel: „Temniţa am găsit-o încuiată cu toată grija, şi pe păzitori stînd în picioare la uşi; dar, cînd am deschis, n’am găsit pe nimeni înlăuntru.“ Cînd au auzit aceste vorbe, căpitanul Templului şi preoţii cei mai de seamă au rămas înmărmuriţi, şi nu ştiau ce să creadă despre apostoli şi despre urmările acestei întîmplări. Cineva a venit şi le-a spus: „Iată că oamenii, pe cari i-aţi băgat în temniţă, stau în Templu, şi învaţă pe norod.“

Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod.

Toţi cei ce şedeau în Sobor, s’au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s’a arătat ca o faţă de înger.

Peste patruzeci de ani, i s’a arătat un înger în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug.

El i-a scos din Egipt, şi a făcut minuni şi semne în Egipt, la Marea Roşie, şi în pustie, patruzeci de ani.

Noroadele luau aminte cu un gînd la cele spuse de Filip, cînd au auzit şi au văzut semnele, pe cari le făcea. Căci din mulţi îndrăciţi ieşeau duhuri necurate, şi scoteau mari ţipete; mulţi slăbănogi şi şchiopi erau tămăduiţi. Şi a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.

Chiar Simon a crezut; şi dupăce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari cari se făceau.

Cînd au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie, Filip se afla la Azot, de unde s’a dus pînă la Cezarea. Şi propovăduia Evanghelia în toate cetăţile prin care trecea.

Pe drum, cînd s’a apropiat de Damasc, de odată a stălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pămînt, şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentruce Mă prigoneşti?“ „Cine eşti Tu, Doamne?“ a răspuns el. Şi Domnul a zis: „Eu sînt Isus, pe care-L prigoneşti. „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într’un ţepuş.“ Tremurînd şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?“ „Scoală-te,“ i-a zis Domnul, „intră în cetate, şi ţi se va spune ce trebuie să faci.“ Oamenii cari-l însoţeau, au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni. Saul s’a sculat dela pămînt; şi măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. L-au luat de mîni, şi l-au dus în Damasc. Trei zile n’a văzut, şi n’a mîncat, nici n’a băut nimic.

Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mînile peste Saul, şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S’a arătat pe drumul pe care veneai, m’a trimes ca să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfînt.“ Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăş vederea. Apoi s’a sculat, şi a fost botezat.

Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. „Enea,“ i-a zis Petru, „Isus Hristos te vindecă; scoală-te, şi fă-ţi patul.“ Şi Enea s’a sculat îndată. Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut, şi s’au întors la Domnul.

În vremea aceea, s’a îmbolnăvit, şi a murit. Dupăce au scăldat-o, au pus-o într’o odaie de sus. Fiindcă Lida este aproape de Iope, ucenicii, cînd au auzit că Petru este acolo, au trimes doi oameni la el, să-l roage: Nu pregeta să vii pînă la noi. Petru s’a sculat, şi a plecat împreună cu ei. Cînd a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plîngînd, şi i-au arătat hainele şi cămăşile, pe cari le făcea Dorca, pe cînd era cu ele. Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat, şi s’a rugat; apoi, s’a întors spre trup, şi a zis: „Tabita, scoală-te!“ Ea a deschis ochii, şi, cînd a văzut pe Petru, a stătut în capul oaselor. El i-a dat mîna, şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve, şi le-a pus-o înainte vie. Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope, şi mulţi au crezut în Domnul.

cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfînt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.

După ce l-a prins, şi l-a băgat în temniţă, l-a pus supt paza a patru cete de cîte patru ostaşi, cu gînd ca după Paşte să-l scoată înaintea norodului. Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. În noaptea zilei cînd avea de gînd Irod să-l înfăţişeze la judecată, Petru dormea între doi ostaşi, legat de mîni cu două lanţuri; şi nişte păzitori păzeau temniţa la uşă. Şi iată, un înger al Domnului a stătut lîngă el pe neaşteptate, şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis: „Scoală-te, iute!“ Lanţurile i-au căzut jos de pe mîni. Apoi îngerul i-a zis: „Încinge-te, şi leagă-ţi încălţămintele.“ Şi el a făcut aşa. Îngerul i-a mai zis: „Îmbracă-te în haină, şi vino după mine.“ Petru a ieşit afară, şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are o vedenie. După ce au trecut de straja întîia şi a doua, au ajuns la poarta de fer, care dă în cetate, şi ea li s’a deschis singură; au ieşit, şi au trecut într’o uliţă. Îndată, îngerul a plecat de lîngă el. Cînd şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a trimes pe îngerul Său, şi m’a scăpat din mîna lui Irod şi dela tot ce aştepta poporul Iudeu.“

Dar Elima, vrăjitorul, – căci aşa se tîlcuieşte numele lui – le stătea împotrivă, şi căuta să abată pe dregător dela credinţă. Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfînt, s’a uitat ţintă la el, şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strîmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mîna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele pînă la o vreme.“ Îndată a căzut peste el ceaţă şi întunerec, şi căuta bîjbîind nişte oameni, cari să-l ducă de mînă. Atunci dregătorul, cînd a văzut ce se întîmplase, a crezut, şi a rămas uimit de învăţătura Domnului.

Totuş au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvîntul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mînile lor.

În Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel cînd vorbea. Pavel s’a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare.“ Şi el s’a sculat dintr’o săritură, şi a început să umble.

Toată adunarea a tăcut, şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, cari au istorisit toate semnele şi minunile, pe cari le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor.

Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau, şi cîntau cîntări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau. Deodată, s’a făcut un mare cutremur de pămînt, aşa că s’au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s’au deschis toate uşile, şi s’au deslegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s’a deşteptat; şi, cînd a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia, şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit.

Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mînile lui Pavel; pînă acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, cari fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau boalele, şi ieşeau afară din ei duhurile rele.

Şi un tînăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit deabinelea în timpul lungei vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut jos din catul al treilea, şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s’a pogorît, s’a repezit spre el, l-a luat în braţe, şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.“ După ce s’a suit iarăş, a frînt pînea, a cinat, şi a mai vorbit multă vreme pînă la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mîngîieri.

Pavel strînsese o grămadă de mărăcini, şi-i pusese pe foc; o năpîrcă a ieşit afară din pricina căldurii, şi s’a lipit de mîna lui. Barbarii, cînd au văzut năpîrca spînzurată de mîna lui, au zis unii către alţii: „Cu adevărat omul acesta este un ucigaş, căci «Dreptatea» nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare.“ Pavel a scuturat năpîrca în foc, şi n’a simţit niciun rău. Oamenii aceia se aşteptau să-l vadă umflîndu-se sau căzînd deodată mort; dar, dupăce au aşteptat mult, şi au văzut că nu i se întîmplă niciun rău, şi-au schimbat părerea, şi ziceau că este un zeu.

În împrejurimi erau moşiile mai marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit şi ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvoinţă trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s’a dus la el, s’a rugat, a pus mînile peste el, şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela, şi au fost vindecaţi.

Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos.

fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, pînă la Iliric, am răspîndit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos.

Iudeii, într’adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Cît despre mine, fraţilor, cînd am venit la voi, n’am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n’am avut de gînd să ştiu între voi altceva decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Eu însumi, cînd am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într’o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentruca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaş Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaş Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tîlmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaş Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.

Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe ceice au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cîrmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sînt apostoli? Toţi sînt prooroci? Toţi sînt învăţători? Toţi sînt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n’aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n’aş avea dragoste, nu sînt nimic.

Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi. În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mîngîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să proorociţi. Cine prooroceşte, este mai mare decît cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tîlmăceşte aceste limbi, pentruca să capete Biserica zidire sufletească. În adevăr, fraţilor, de ce folos v’aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în alte limbi, şi dacă cuvîntul meu nu v’ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici proorocie, nici învăţătură?

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi. Deci, dacă s’ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri, sau necredincioşi, n’ar zice ei că sînteţi nebuni? Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sînt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pămînt, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.

Astfel, deci, fraţilor, rîvniţi după proorocire, fără să împedecaţi vorbirea în alte limbi.

Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni cari au fost făcute între voi.

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decît cerem sau gîndim noi,

în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfînt, împărţite după voia Sa!

şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd.

şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

Dar s’o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentrucă cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, turburat şi împins de vînt încoace şi încolo.

Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mîntui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.

Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s’a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n’a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s’a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pămîntul şi-a dat rodul.

M’am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m’am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu un brîu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mîna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui.

Apoi am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentrucă cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborîndu-se din cer dela Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.